Cetatea dacică de la Băniţa constituie un caz excepţional, în care indolenţa autorităţilor, locale şi centrale, a condus la o situaţie deplorabilă a sitului, unică în România şi, foarte probabil, în toată Europa.
Câteva pietre fasonate, acoperite cu mușchi și pe jumătate acoperite din nou de pământ, sunt tot ce se mai vede din Cetatea Bănița
Astfel, pe de o parte, cetatea este inaccesibilă publicului, către ea neexistând nici măcar cea mai rudimentară potecă, iar pe de alta, este complet neprotejată, vestigiile fiind la cheremul celor care se încumetă să urce dintr-un motiv sau altul până la ea. Această situaţie este notorie, dar autorităţile, de la primăria locală, până la Ministerul Culturii, se învârt în jurul cozii, în căutarea unor soluţii, iar până atunci mint de la obraz organismele internaţionale.
Efort şi dezolare
Cetatea de la Băniţa a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1999, ca parte a grupului de fortăreţe dacice, alături de Sarmizegetusa Regia, Costeşti-Blidaru, Costeşti-Cetăţuie, Piatra Roşie şi Căpâlna. Rolul cetăţii era de a bara accesul spre capitala Daciei, dinspre sud. În acest scop, fortificaţia a fost ridicată în vârful unui deal cu versanţi pietroşi, care şi acum domină suveran pasul Merişor-Băniţa, prin care se face legătura între Ţara Haţegului şi Valea Jiului.
Cetatea nu putea fi atacată decât de pe un singur versant, fiind în rest înconjurată de stânci. Versantul accesibil era cel dinspre nord, în partea opusă faţă de şoseaua care şerpuieşte acum la baza dealului.
Şi acum, cei care vor să urce la cetate numai pe aici o pot face, dacă nu sunt echipaţi pentru căţărat. Cum nu există nicio potecă, drumul trebuie croit direct prin pădure, profitând pe cât posibil de avantajele terenului. Un traseu relativ simplu porneşte din dreptul unui podeţ de cale de ferată. De aici, se urcă pieptiş, 30-40 de minute, în funcţie de pregătirea fizică a fiecăruia, printr-o pădure deasă de fag. În eventualitatea fericită în care aţi găsit o rută corectă, primul semn că vă apropiaţi de ruinele din vârful cetăţii sunt urmele unui zid rudimentar de piatră cu mortar, care se ridică până la un metru înălţime, pe o porţiune mai puţin abruptă. Nu este însă un zid dacic, ci unul medieval.
După încă câteva minute de urcat pieptiş se ajunge, în fine, şi la platoul din vârful dealului. Aici, undeva, arheologii au descoperit urmele unei intrări monumentale, pe care noi însă nu am găsit-o pe teren, oricât am căutat-o. Tot ce am putut observa a fost o duzină de pietre dacice, desprinse din ziduri, grupate în două-trei „cuiburi”, acoperite de muşchi şi pe jumătate prinse deja în pământul care le îngroapă din nou. Unele din pietre păreau că sunt dispuse în forme care ar putea aduce a turnuri, dar e greu de spus sigur, din cauza vegetaţiei abundente din jur. Evident, nu există nicio tăbliţă explicativă sau orice alt material de informare.
Ruta cea mai accesibilă spre cetate este pe versantul nordic al dealului, în imagine
În schimb, am putut observa foarte bine o vatră recentă de foc, urmele unui adăpost improvizat, încropit între doi copaci, precum şi zdrenţele unui steag al României, care până acum câţiva ani putea fi văzut fluturând în vârful unui stâlp.
Rezumând, din situl UNESCO de la Băniţa tot ce se poate vedea momentan este o mână de pietre fasonate, acoperite de muşchi, risipite într-o aparentă debandadă, prin covorul de frunze şi rădăcini de copaci. Prin comparaţie, chiar şi cetăţile de la Piatra Roşie şi Căpâlna, şi ele roase de nepăsare, par nişte bijuterii. Singura consolare pentru un vizitator care ajunge aici este priveliştea extraordinar de frumoasă care se deschide de pe platou către munţii şi dealurile din jur.
În urma acestei experienţe, sfatul nostru este să nu vă aventuraţi spre Cetatea Băniţa, fără o călăuză. În acest scop, puteţi contacta Asociaţia Petro Aqua, care are în custodie spectaculoasa Peşteră a Bolii, o cavitate care trece chiar prin „burta” dealului pe care se află fortificaţia şi care este excelent amenajată (telefon 0722.559.980).
O posibilă soluţie, de la Salvamont
Se pune întrebarea cum s-a ajuns la această situaţie? Aici intervine proverbiala birocraţie românească. Primarul comunei Băniţa, Ioan Marc, spune că ar exista un proiect de valorificare turistică a cetăţii, dar nu ştie cine este administratorul acesteia, pentru a putea cere aprobarea să amenajeze o potecă. „Nu e un cost mare, fiind vorba doar de tăierea unei poteci şi amenajarea unor scări de pământ susţinute cu lemn. Am vorbit la Prefectura Hunedoara ca să întreb de situaţie şi mi s-a spus că există o cerere din partea Consiliului Judeţean, de a primi toate cetăţile dacice în administrare, şi atunci se va putea acţiona”, ne-a declarat Ioan Marc.
Într-adevăr, situaţia juridică a cetăţilor dacice din judeţul Hunedoara este una complicată. Cu excepţia Sarmizegetusei Regia, care din 2013 este administrată de Consiliul Judeţean Hunedoara, ele sunt în administrarea statului român, prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale. Totodată, sunt amplasate în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, care intervine cu propriul set de norme de protejare.
Directorul acestui parc, Alin Alimpesc, ne-a declarat că zona în care se află cetatea Băniţa este una de protecţie integrală, astfel încât amenajarea unui drum până la cetate este exclusă. „În schimb”, spune Alimpesc, „o potecă, un traseu, se poate marca”. În acest sens, cei abilitaţi să propună un traseu şi să-l marcheze sunt cei de la Salvamont Petroşani. „Ei ar trebui să propună un traseu omologat, iar Consiliul Știinţific al Parcului Natural ar da avizul fără probleme”, a mai spus Alimpesc.
Dealul Bolii sau Piatra Cetăţii, văzut dinspre Nord-Vest. În vârf, a fost amenajată cetatea care păzea Pasul Merişor-Băniţa
Salvamontul se află în subordinea Consiliul Judeţean Hunedoara. Purtătoarea de cuvânt a acestei instituţii, Melania Iscru, ne-a declarat că până acum nu s-a luat în calcul această soluţie, dar că rezolvarea definitivă a problemelor de la Băniţa şi celelalte cetăţi dacice din Hunedoara aflate într-o stare precară (Costeşti-Blidaru, Costeşti-Cetăţuie şi Piatra Roşie) rezidă în trecerea lor în administrarea consiliului judeţean. „Avem deja Sarmizegetusa Regia, care a fost luată în administrare din 2013, şi s-a solicitat trecerea tuturor cetăţilor în administrarea consiliului judeţean. A existat şi o iniţiativă parlamentară în acest sens, dar, din câte ştiu eu, dosarul s-a blocat la Ministerul Culturii”, a spus Melania Iscru.
Arheologii, fără bani
Aceasta este situaţia din punct de vedere al izolării şi lipsei de protecţie – oferită doar pe hârtie – a cetăţii. Pe de altă parte, când sunt întrebaţi de starea proastă de conservare a vestigiilor, şi arheologii arată tot spre Ministerul Culturii, deoarece acesta este administratorul sitului. Instituţia care desfăşoară cercetările arheologice la cetăţile dacice este Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei (MNIT). „Referitor la organizarea de săpături arheologice şi cercetarea vestigiilor din Cetatea Băniţa, aceste acţiuni presupun parcurgerea unui proces complex, în primul rând construirea unei baze arheologice în zonă, dotări logistice, obţinerea unei autorizaţii de săpătură arheologică sistematică (…) şi asigurarea finanţării acestor lucrări”, se arată într-un răspuns transmis revistei Sinteza de către MNIT.
Toate acestea sunt blocate la minister, se mai arată în acelaşi răspuns: „Toate aceste condiţii necesare pentru cercetarea şi punerea în valoare a cetăţilor dacice hunedorene incluse în patrimoniul UNESCO au fost specificate în «Programul Multianual de Cercetare Arheologică Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei» aprobat în anul 2012 şi care urma să se deruleze pe o perioadă de 4 ani, însă în anul 2013 nu s-au mai aprobat fonduri cu această destinaţie, datorită contextului macroeconomic, potrivit Ministerului Culturii”.
Tăceri semnificative
Am solicitat un punct de vedere de la Ministerul Culturii cu privire la cele de mai sus, în data de 21 noiembrie 2017, după care am revenit cu mai multe telefoane la biroul de presă al ministerului și la purtătorul de cuvânt. Ni s-a transmis că solicitarea era „în lucru”, ea fiind în atenția secretarului de stat Mădălin Voicu. Până la publicarea articolului (20 decembrie 2017), răspunsul nu ne-a parvenit.
De asemenea, am cerut un punct de vedere despre situaţia de la Băniţa şi Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO (CNR-UNESCO). Această instituţie, cu sediul într-o vilă din Cartierul Primăverii, are, printre altele, şi rolul de a informa „la nivel internaţional UNESCO şi la nivel naţional structurile guvernamentale, societatea civilă, mediul de afaceri şi opinia publica asupra obiectivelor şi activităţilor naţionale din sfera de activitate UNESCO”. Am întrebat, aşadar, CNR UNESCO dacă instituţia are cunoştinţă de starea de fapt de la Băniţa, dacă a informat mai departe autorităţile competente să remedieze situaţia şi ce răspunsuri a primit. În ciuda insistenţelor de a primi un răspuns, până acum acesta nu ne-a parvenit.
Pasul Merişor-Băniţa, văzut de pe locul fostei cetăţi dacice. Rolul fortificaţiei era de a proteja Sarmizegetusa dinspre Sud
Regie şi minciuni
Înainte de a ajunge în Patrimoniul Mondial UNESCO, fiecare obiectiv este vizitat de experţi ai organizaţiei globale International Council on Monuments and Sites (ICOMOS), care apoi fac o recomandare de introducere sau nu pe listă. Aşa a fost şi cazul Cetăţii Băniţa, unde, în septembrie 1999, când a avut loc vizita experţilor, exista şi o potecă şi ruine conservate suficient de bine pentru a permite includerea lor în patrimoniul mondial. Mai mult, în raportul întocmit atunci de ICOMOS, se arată că se făceau excavări, pentru pregătirea unor lucrări de conservare. A fost, cel mai probabil, doar o punere în scenă.
Băniţa a fost inclusă pe listă, experţii au plecat cu conştiinţa împăcată, iar în urma lor autorităţile române nu au mai mişcat un deget. Localnicii cu care am stat de vorbă, inclusiv un salvamontist care cunoaşte zona ca în palmă, spun că urmele potecii au dispărut după câţiva ani. Cât despre lucrări de conservare, nici pomeneală.
Pentru a se asigura că astfel de lucruri nu se întâmplă, UNESCO impune statelor să realizeze din şase în şase ani un raport cu privire la starea acestora. În 2014, România a înaintat un astfel de raport. Raportul însă conţinea informaţii false. De exemplu, spunea că toate cetăţile beneficiază de drumuri adecvate. Evident, în cazul Cetăţii Băniţa, aceasta este o minciună. Alte afirmaţii false semnalate la vremea respectivă de istoricii preocupaţi de chestiune sunt: existenţa unor multiple surse de finanţare pentru restaurarea acestor cetăţi, inclusiv donaţii internaţionale, existenţa unui muzeu de sit, a mijloacelor de informare, absenţa factorilor negativi care afectează monumentele şi prezenţa unui număr mare de factori pozitivi. Raportul fals a constituit subiectul unei evaluări independente critice şi al unei emisiuni „În premieră”, dar nimic nu s-a schimbat.
O cetate puţin cercetată
Dealul pe care se află Cetatea Băniţa se numeşte Piatra Cetăţii sau Dealul Bolii, cu o altitudine maximă de 904 metri. Colina pare mult mai înaltă, deoarece este izolată de munţii Sebeşului (la nord) şi de cei ai Retezatului (la sud-vest).
Zid de incintă dezvelit la Bănița de arheologi în 1960-1961
Fortificaţia, ridicată doar înspre versantul nordic, cuprindea mai multe ziduri de incintă, turnuri, platforme de luptă şi un val de apărare din piatră, lemn şi pământ, construite pe terasele şi pe culmea dealului. Intrarea în cetate se făcea printr-o poartă monumentală aflată la capătul unui zid lung de 115 metri şi gros de doi metri. Accesul prin poartă se făcea pe o scară cu trepte de calcar şi balustrade de andezit. De aici în sus începea cetatea, întinsă pe trei terase succesive, fiecare protejată cu un zid, dinspre nord, şi nord-est. Pe a doua terasă se afla un foişor de observaţie din lemn, dar construit pe o bază de piatră. Terasa situată la cota cea mai înaltă era apărată de un zid trapezoidal. Cetatea a fost distrusă în timpul războaielor daco-romane, dar a fost refolosită în perioada medievală, când aici a fost amenajată o fortificaţie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pietre din zidurile dacice au fost folosite la amenajarea căii ferate de la poalele dealului. Singura campanie de săpături arheologice care a avut loc la Bănița s-a desfăşurat în 1960-1961.
