Viscri, pur și simplu

Într-o zi senină de vară, zona Viscri poate fi comparată în frumuseţe cu Toscana sau Provence, chiar dacă este un alt tip de privelişte, mai sălbatică. Dealurile nu au fost rânduite de mâna omului, ierburile cresc încă libere, oile sunt mânate de ciobani ancestrali. Asfaltul, oricum foarte prost, deși turnat de numai câțiva ani, se termină unde începe satul; şi bine face că nu merge mai departe, fiindcă o panglică de bitum prin Viscri ar fi ca un proces-verbal între metaforele lui Fănuş Neagu.

Biserica fortificată din Viscri

Viscri este arhetipul spaţiului rural vest-european, păstrat nealterat. Uliţele îngrijite – unele dintre ele pietruite – se unesc într-o „piaţă“ alungită, înverzită de-a lungul unui pârâu, casele înlănţuite se ţin departe de drumul mare, iar biserica fortificată domină localitatea de pe o înălţime. Nevoiaşii din Viscri nu sar asupra turiştilor, nu cerşesc şi nu-şi arată eventualele diformităţi. Au fost învăţaţi să tricoteze căciuli şi şosete de lână, pe care le expun spre vânzare – la prețuri exorbitante, de altfel – în faţa caselor.

În apropiere bisericii se află un spaţiu de cazare, Viscri 44, cu un mic magazin de artizanat şi produse locale. Mierea de rapiţă pe care am cumpărat-o de aici a fost o adevărată revelaţie. Stând pe o bancă lungă, în faţa unei mese ţărăneşti fruste, am cerut un Pepsi, dar gazda mi-a spus politicos şi cu un zâmbet pe buze că nu are aşa ceva şi în schimb mi-a oferit un sirop de soc, producţie proprie. Până l-am terminat de băut, am împărţit soarele din curte cu două turiste din Germania, zdravene şi blonde, care jucau cărţi.

În faţa bisericii, două săsoaice bătrâne se îndreptau agale spre sat, sporovăind între ele în dialect. Conform ultimului recensământ, Buneştiul, comuna căreia îi este arondat şi satul Viscri, mai numără cam 80 de germani. De la ultimul recensământ au trecut însă ani buni, iar realitatea demografică din sat s-a schimbat. „15 saşi, 70 de români şi 300 de ţigani. Atâţia mai suntem”, spunea în urmă cu câțiva ani frau Lumsaimen, săsoaica în vârstă care întâmpina turiştii la intrarea în biserică.

Biserica este ridicată pe un deal ce domină satul, nu este nici impozantă cum sunt cele de la Biertan sau Valea Viilor și nici solidă ca Prejmerul. Nu are nici curtea încântătoare a Câlnicului și nici frescele de la Dârjiu, dar are proporţiile cele mai armonioase, iar cele cinci turnuri și bastioane patrulatere care o înconjoară par că se îmbină ca o coroană în jurul ei. Un al șaselea turn, donjonul, face parte din biserica propriu-zisă. De la înălțimea ultimului nivel al acestui turn se poate vedea cel mai bine peisajul din jur și se poate observa, ca în palmă, morfologia satului, tipică pentru coloniștii germani – parcele lungi și înguste de teren, în spatele caselor aliniate perpendicular pe stradă.

Istoria la Viscri începe în secolul al XII-lea, când aici au fost așezați secui. Ei au ridicat o primă biserică, din piatră de calcar, alb-verzuie, care a și dat numele locului, menționat însă documentar mult mai târziu, în 1400.
Secuii care au construit prima biserică au fost strămutați după mai puțin de 100 de ani de la așezare, locul lor fiind luat de sași, pomeniți de izvoarele istorice inițial sub denumirea „flandrenses” (flamanzi).

Peisajul din zona Viscri, văzut din turnul bisericii

În Evul Mediu, Viscri a avut o populație de circa 300 de persoane, fiind menționate 48 de gospodării în documentele din perioada 1480-1540. Prima schimbare majoră în arhitectura social-culturală a locului a intervenit în secolul al XVIII-lea, când la marginea satului s-a așezat un grup de ciobani români, care au ajuns în secolul următor să formeze o treime din populație. Transformarea radicală a localității a avut loc, însă, doar cu două decenii în urmă, când majoritatea sașilor au emigrat, lăsând locul unei majorități de romi.

Popularitatea satului a început să crească după 1912, an în care artistul plastic sas Eduard Morres a locuit aici și a realizat o serie de picturi inspirate de peisajul idilic al localității. Consacrarea satului ca destinație turistică majoră nu a avut loc însă decât aproape 100 de ani mai târziu, când biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO, iar Prințul Charles a cumpărat în Viscri o casă.

Biserica fortificată a fost, la început, una de factură romanică, construită de secuii instalați inițial aici, în secolul al XII-lea. În secolul al XV-lea, biserica este fortificată. Donjonul a fost folosit inițial ca turn locuință, fiind construit cândva în secolul al XIII-lea, ca refugiu pentru familia de greavi care a condus inițial satul.

Procesul de fortificare a fost finalizat, în prima sa fază, la începutul secolului al XVI-lea, dar turnurile din Nord și Vest au fost ridicate abia în 1630 și, respectiv, 1648-1649. În 1717, biserica a beneficiat de reparații, dar după intrarea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, fortificațiile au fost parțial demolate. Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bastionul sudic (care acum e un muzeu) devine grădiniță, iar cel estic, școală. S-au păstrat însă drumurile de strajă ale turnurilor și bastioanelor, precum și orificiile de tragere din ziduri.

Lăcașul de cult este, în interior, lipsit de somptuozitate, dar sunt interesante panourile pictate în stil baroc, și tribuna de la etaj, păstrată în forma sa originală, din secolul al XVIII-lea.

De știut: Accesul cu mașina, interzis! Turiștii care vor vizita anul acesta satul Viscri ar putea să nu mai aibă acces cu mașinile în localitate, în perioada aprilie-octombrie. Ei vor fi transportați cu căruțele din parcarea de la marginea satului până în centru. Măsura va fi luată pentru a nu distruge autenticitatea satului, a declarat la începutul lunii ianuarie consilierul județean Caroline Fernolend, expert la Consiliul Europei, originară din Viscri.

Spune și altora

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *