Cetatea dacică de la Piatra Roșie nu se vizitează, se cucerește. Ca să ajungi la ea, trebuie să gâfâi și să transpiri, suind pieptiș o potecă abruptă, printr-o pădure de fagi seculari. Autocarele sunt excluse, mașinile fără tracțiune integrală, la fel.
Drumul antic spre cetate
Pentru cei dispuși să o cucerească la pas, cetatea are o recompensă pe măsură: un fior de-a lungul coloanei vertebrale, atunci când ruinele se deslușesc prima dată, ascunse în pădure, înnegrite de timp și înverzite de mușchi. Dacă ai ajuns aici, nu ești un simplu vizitator, ești un explorator.
Baza de pornire către cetate este comuna hunedoreană Boșorod. Drumul spre cetate este semnalizat și asfaltat până în satul Luncani Vale, după care urmează o porțiune de nouă kilometri fără asfalt. În drept cu un podeț de beton, o săgeată indică traseul spre cetate. De aici încolo nu se mai poate urca decât cu o mașină 4×4 sau pe jos.
Urmează un drum prin pădure ușor de parcurs, în cea mai mare parte. După câteva curbe, se vede, impozant, versantul de piatră roșie care a dat numele loculul. După încă alte câteva curbe, drumul se bifurcă. La stânga se află o proprietate privată, lucru semnalat de un panou rutier. Continuând pe partea dreaptă, în câteva minute se ajunge la un panou ruginit care semnalează și explică sumar cetatea.
De aici, poteca se îngustează și devine abruptă. Piatra Roșie pare o cetate pierdută în pădurea neumblată. Primul semn al existenței ei e un zid din piatră brută, ale cărui ruine joase, la nivelul solului, marchează intrarea în prima incintă a cetății. Arheologii cred că era un zid ridicat în pripă, menit să creeze o incintă suplimentară, ca prim obstacol înainte de a ajunge la cetatea propriu-zisă, care se află în cel mai înalt punct al dealului.
După primul zid, urmează un drum de acces în pantă, care a fost pavat în perioada antică și care se termina cu o scară monumentală. Dalele de piatră încă se țin înfipte în sol, dar sunt înclinate spre dreapta, unde se află, gata să le înghită, un „crater”, umplut cu zeci de bucăți de zid dacic, deja prăvălite.
Continuând urcușul pe drumul pavat se ajunge la a doua incintă a cetății. Se ajunge la ea trecând printr-un turn de piatră, peste care pădurea se înstăpânește din nou, încet, dar sigur. Platoul din vârful dealului este acum o poiană, unde ierburile au crescut până mai sus de genunchi. În câteva locuri, ziduri prăbușite lasă de înțeles că înainte vreme aici s-au purtat lupte teribile și că toată cetatea zăngănea de război. Acum, însă, e pace. Așa de liniște și pace încât ești sigur că în noaptea de Sânziene ielele dansează aici netulburate de suflet de om.
Istoric
Cetatea de la Piatra Roșie a funcționat între secolul I a. Chr. și secolul I p. Chr. Platoul fortificat inițial este situat la o altitudine de 832 de metri și este înconjurat din trei părți de prăpăstii, accesul fiind posibil doar dinspre est. Rolul cetății era de a bloca accesul spre Sarmizegetusa Regia dinspre Valea Streiului. Cetatea inițială a fost extinsă în preajma războaielor daco-romane cu o nouă incintă, de patru ori mai mare, dar ridicată la repezeală, cu un zid de pământ și piatră, care include și două turnuri avansate, construite odată cu prima fortificație. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război daco-roman.
